O porcarie. Daca ”Slumdog Millionaire” a putut lua anul trecut 11 premii Oscar, nu-i de mirare ca un film atat de slab se bucura de 8 nominalizari la Oscar, anul asta. Inclusiv pentru scenariul tras de par si pentru regia in stil propriu semnate de Quentin Tarantino, dar si pentru cel mai bun film. Un film incomparabil mai slab decat ”The Reader”, excelenta poveste despre razboi si nazism, pentru a carei interpretare in rol principal Kate Winslett a primit Oscarul in 2009 .
Ca de obicei, Tarantino mizeaza excesiv si, din pacate, aproape exclusiv pe violenta. Socheaza gratuit. Acum o luna si ceva, el zicea ca ”in general, in cinema, violenta e cea mai mare atractie”. Dincolo de teoretizarile desteptovicilor care se inghesuie sa vada arta intr-o balta de sange, genul asta de film se adreseaza strict nivelului primar al emotiilor. De aici pana la arta mai e drum lung.
Filmul incepe bine si continua din prost in mai prost, pana atinge grotescul. E impartit in 4 capitole: doar primul e reusit integral, datorita jocului impecabil al lui Cristopher Waltz. Singurul merit al ”Ticalosilor fara glorie” e ca l-a facut cunoscut dincolo de spatiul germanofon pe acest austriac de 53 de ani, care salveaza ce se poate salva dintr-o catastrofa in care Brad Pitt e cireasa pe tort. Daca Tarantino te face sa exclami de cateva ori: ”tipul asta isi bate joc de mine!”, atunci Brad Pitt e cel care te face sa mormai dezamagit: ”baiatul asta s-a tampit!”. Altfel nu pot cataloga una din cele mai jenante prestatii actoricesti vazute vreodata, care probabil n-ar smulge un ranjet satisfacut decat celui mai grobian sofer de tir din fundul Americii. E posibil ca vazandu-si profilul peste care trona o mustata sa i se para ca aduce cu Marlon Brando, in ”Nasul”, de aici nascandu-se, poate, aerul imbecil cu care se misca in scenele de la premiera filmului, la care e programata uciderea lui Hitler si a altor capi ai Reichului. Fazele in care se da italian intrec in penibil toata prestatia lamentabila de pana atunci, demna de un actor amator. Nu mi-l puteam imagina intr-un asemenea hal.
Cristoph Waltz e foarte posibil sa castige Oscarul pentru rol secundar, dupa ce a fost premiat pentru interpretarea colonelului SS Hans Landa la Cannes, cu Globul de Aur si cu premiul Bafta. Inteligent, natural, rafinat, cu umor si prestanta, Waltz merita un scenariu mai coerent si credibil, un alt regizor decat un superficial obsedat sa socheze cu orice pret, inclusiv acela al distrugerii unui film care debuteaza promitator, si, nu in ultimul rand, merita parteneri care macar sa incerce sa se ridice la inaltimea lui, nu doar sa se multumeasca sa-si arunce numele pe afis.
Scenariul e prost inclusiv pentru ca reuseste efectul invers celui scontat. Razbunarile sangeroase ale comandoului evreiesc trimis in Franta celui de-al doilea razboi mondial sa vaneze nazisti, la care se adauga razbunarea unei orfane, evreica de asemenea, sunt atat de exacerbate incat aproape reusesc victimizarea ocupantilor germani. Melanie Laurent are un rol prost conceput: tarancuta a carei familie e executata sub ochii ei ni se arata, dupa patru ani, ca o super-spioana cu sange rece, foarte eleganta, incarcandu-si cu dexteritate pistolul. Diane Kruger, in rolul unei actrite nemtoaice-agent englez, e mai credibila. Pacat ca Denis Menochet, foarte convingator in rolul fermierului din debutul filmului, are doar o aparitie episodica.
Per ansamblu, filmul seamana atat de mult cu o gogoasa stricata, incat nu prea mai conteaza coloana sonora foarte buna. Merita vazut? Merita sa vezi ce inseamna un film prost, dar cu pretentii, pe care n-ar fi exclus sa si le justifice in curand printr-un Oscar. Nici o mirare, de vreme ce premiile astea au soarta Nobelului pentru Literatura, pe care il iau destui neaveniti, in vreme ce scriitori cu adevarat mari sunt ocoliti sistematic. Cel mai bun exemplu e Vargas Llosa.
Un contraexemplu la indemana pentru filmul asta e ”Les femmes de l’ombre”, care incepe sovaielnic, cu actori – de fapt, mai mult actrite – intrandu-si treptat in mana, pentru a ajunge sa te prinda intr-o intriga captivanta si tulburatoare, dar si intr-un joc actoricesc intr-un crescendo impresionant, de la stangacia initiala la siguranta finala a manuirii emotiilor. Sophie Marceau si Julie Depardieu dau clasa duzinei de pitifelnici americanoizi in frunte cu Brad Pitt, hahaind ca niste smecheri de cartier prin codrii francezi.
Nu pot incheia fara sa ma gandesc ca, inca o data, eu si Cristian Tudor Popescu am vazut fiecare alt film. Ce am vazut eu n-are legatura cu cronica lui. Absolut nici o legatura. Fiecare a vazut si a scris despre cu totul alt film. O fi si asta farmecul cinematografului. In ce ma priveste, e a doua ora cand impresiile lui CTP cad ca bata-n balta. Data trecuta a fost la ”Restul e tacere”, un film pe care l-am vazut cand i-am citit cronica entuziasta. Imi pare rau ca nu mi-am notat, scena cu scena, deceptia fata de contradictia flagranta intre ce citisem si ce vedeam pe ecran. Ar merita poate efortul de a-l revedea numai pentru a verifica acest paralelism deplin de opinii.
