An Education

Un film prea bun pentru Oscar. Nominalizat la trei categorii, anul asta, n-a primit nici unul: nici pentru cel mai bun rol principal, nici pentru scenariu, nici pentru cel mai bun film. In comparatie cu celelalte doua vazute – porcaria ”Inglorious Basterds” si usurelul ”Up in The Air” – merita cu siguranta Oscarul la toate cele trei categorii. Un film mai bun decat marele castigator de anul trecut, ”Vagabondul milionar” – o victorie cinica a Bollywoodu-ului asupra Hollywood-ului. Dar ce sa te mai miri cand indienii au putut lua 11 Oscaruri intr-o competitie cu doua filme foarte reusite: ”The Reader” si ”Benjamin Button”…

”An Education” e un film inteligent, alert, cu o distributie fara vedete (exceptie face Emma Thompson in rol secundar), dar cu o interpretare ireprosabila. In special, Carey Mulligan (o excelenta actrita britanica, in varsta de 25 de ani) in rolul principal (pentru care a primit mai multe premii, inclusiv BAFTA), cel al unei liceene de 16 ani, Jenny, careia iubirea pentru un barbat de 40 de ani ii deschide poarta unei lumi mult mai palpitante decat cenusiul decor conservator al scolii si familiei anilor 60. Isi pierde virginitatea, la aniversarea a 17 ani, in orasul viselor ei, Paris, intra in conflict cu profesoarele si conducerea colegiului, accepta ca iubitul ei nu e doar un iubitor de arta, ci se invarte intr-o lume dubioasa, intre licitatii, pariuri, furturi si localuri de lux, apoi e ceruta in casatorie, parintii ei sunt cuceriti de acest David (interpretat de Peter Sarsgaard), abandoneaza scoala, pentru ca in cele din urma sa afle ca el e casatorit.

Parintii ei – jucati foarte bine de Alfred Molina (un rol foarte bun, dupa cel extrem de reusit din ”Frida”, in pielea lui Diego Rivera) si de Cara Seymour (a avut roluri secundare in ”You*ve got mail”, ”Hotel Rwanda” si ”Gangs of New York”) – stiu sa treaca, credibil pentru spectator, de la conservatorismul rigid la acceptarea placut uluita a pretendentului sarmant, care stie sa-i cucereasca, pentru a dovedi, in final, sensibilitatea si intelegerea necesare pentru a-si ajuta fiica sa treaca peste dificilul moment, sa repete ultimul an de scoala si sa devina, in cele din urma, studenta la Oxford, asa cum visase intreaga familie. Totul, cu o naturalete, elocvent demonstrata, de exemplu, in scena confesiunii tatalui, la usa fiicei, pentru a-si explica slabiciunea de a-si lasa fiica sedusa. Filmul are, de altfel, numeroase momente inteligent concepute si pe masura jucate, cum e si scena de debut a povestii de dragoste, in care David opreste, in ploaie, langa Jenny, oferindu-se sa-i ia violoncelul in masina.

Rosamund Pike (”Pride and Prejudice”, ”Die Another Day”) e potrivita pentru personajul Helen, iar in rolul profesoarei de engleza se descurca foarte bine Olivia Williams (de urmarit in ”The Ghost Writer”, filmul lui Roman Polanski, care are premiera in diverse colturi ale lumii in aceasta perioada).

Un film despre o tema mereu actuala, mai ales in societati atat de conservatoare precum cea romaneasca.

La traversée de Paris

Pierdere de vreme. De la o poveste de Marcel Ayme si o distributie promitatoare (Jean Gabin, Bourvil, Louis de Funes) ai fi avut asteptari mult mai mari. Gabin si Bourvil, un pictor si un fost sofer de taxi, duc, intr-o noapte, un porc transat de Louis de Funes, destinat pietei negre, in timpul ocupatiei germane in al doilea razboi mondial. Dialoguri chinuite, umor fortat, scene usor stupide, interpretare incredibil de slaba. Un esec lamentabil.

Pe drumuri – ”Sus, in aer (Up in The Air)”

Bobo: Sablon

Bubu: Inteligent

Bobo: Contemporan

Bubu: Sensibil

Bobo: Moralizator

Bubu: Realist

Bobo: Cariera

Bubu: Romantic

Bobo: Inceputuri

Bubu: Hilton

Bobo: Hertz

Bubu: Amagire

Bobo: Viata

Bubu: Criza

Bobo: Viteza

Bubu: Timp

Bobo: Dezradacinare

Bubu: Umor

Bobo: Calatorie

Bubu: Clooney

Bobo: Rucsac gol

Bubu: Pe drumuri

Bobo: Ok, pe drumuri.

Bubu:

Ticalosi fara glorie (Inglourious Basterds, 2009)

O porcarie. Daca ”Slumdog Millionaire” a putut lua anul trecut 11 premii Oscar, nu-i de mirare ca un film atat de slab se bucura de 8 nominalizari la Oscar, anul asta. Inclusiv pentru scenariul tras de par si pentru regia in stil propriu semnate de Quentin Tarantino, dar si pentru cel mai bun film. Un film incomparabil mai slab decat ”The Reader”, excelenta poveste despre razboi si nazism, pentru a carei interpretare in rol principal Kate Winslett a primit Oscarul in 2009 .

Ca de obicei, Tarantino mizeaza excesiv si, din pacate, aproape exclusiv pe violenta. Socheaza gratuit. Acum o luna si ceva, el zicea ca ”in general, in cinema, violenta e cea mai mare atractie”. Dincolo de teoretizarile desteptovicilor care se inghesuie sa vada arta intr-o balta de sange, genul asta de film se adreseaza strict nivelului primar al emotiilor. De aici pana la arta mai e drum lung.

Filmul incepe bine si continua din prost in mai prost, pana atinge grotescul. E impartit in 4 capitole: doar primul e reusit integral, datorita jocului impecabil al lui Cristopher Waltz. Singurul merit al ”Ticalosilor fara glorie” e ca l-a facut cunoscut dincolo de spatiul germanofon pe acest austriac de 53 de ani, care salveaza ce se poate salva dintr-o catastrofa in care Brad Pitt e cireasa pe tort. Daca Tarantino te face sa exclami de cateva ori: ”tipul asta isi bate joc de mine!”, atunci Brad Pitt e cel care te face sa mormai dezamagit: ”baiatul asta s-a tampit!”. Altfel nu pot cataloga una din cele mai jenante prestatii actoricesti vazute vreodata, care probabil n-ar smulge un ranjet satisfacut decat celui mai grobian sofer de tir din fundul Americii. E posibil ca vazandu-si profilul peste care trona o mustata sa i se para ca aduce cu Marlon Brando, in ”Nasul”, de aici nascandu-se, poate, aerul imbecil cu care se misca in scenele de la premiera filmului, la care e programata uciderea lui Hitler si a altor capi ai Reichului. Fazele in care se da italian intrec in penibil toata prestatia lamentabila de pana atunci, demna de un actor amator. Nu mi-l puteam imagina intr-un asemenea hal.

Cristoph Waltz e foarte posibil sa castige Oscarul pentru rol secundar, dupa ce a fost premiat pentru interpretarea colonelului SS Hans Landa la Cannes, cu Globul de Aur si cu premiul Bafta. Inteligent, natural, rafinat, cu umor si prestanta, Waltz merita un scenariu mai coerent si credibil, un alt regizor decat un superficial obsedat sa socheze cu orice pret, inclusiv acela al distrugerii unui film care debuteaza promitator, si, nu in ultimul rand, merita parteneri care macar sa incerce sa se ridice la inaltimea lui, nu doar sa se multumeasca sa-si arunce numele pe afis.

Scenariul e prost inclusiv pentru ca reuseste efectul invers celui scontat. Razbunarile sangeroase ale comandoului evreiesc trimis in Franta celui de-al doilea razboi mondial sa vaneze nazisti, la care se adauga razbunarea unei orfane, evreica de asemenea, sunt atat de exacerbate incat aproape reusesc victimizarea ocupantilor germani. Melanie Laurent are un rol prost conceput: tarancuta a carei familie e executata sub ochii ei ni se arata, dupa patru ani, ca o super-spioana cu sange rece, foarte eleganta, incarcandu-si cu dexteritate pistolul. Diane Kruger, in rolul unei actrite nemtoaice-agent englez, e mai credibila. Pacat ca Denis Menochet, foarte convingator in rolul fermierului din debutul filmului, are doar o aparitie episodica.

Per ansamblu, filmul seamana atat de mult cu o gogoasa stricata, incat nu prea mai conteaza coloana sonora foarte buna. Merita vazut? Merita sa vezi ce inseamna un film prost, dar cu pretentii, pe care n-ar fi exclus sa si le justifice in curand printr-un Oscar. Nici o mirare, de vreme ce premiile astea au soarta Nobelului pentru Literatura, pe care il iau destui neaveniti, in vreme ce scriitori cu adevarat mari sunt ocoliti sistematic. Cel mai bun exemplu e Vargas Llosa.

Un contraexemplu la indemana pentru filmul asta e ”Les femmes de l’ombre”, care incepe sovaielnic, cu actori – de fapt, mai mult actrite – intrandu-si treptat in mana, pentru a ajunge sa te prinda intr-o intriga captivanta si tulburatoare, dar si intr-un joc actoricesc intr-un crescendo impresionant, de la stangacia initiala la siguranta finala a manuirii emotiilor. Sophie Marceau si Julie Depardieu dau clasa duzinei de pitifelnici americanoizi in frunte cu Brad Pitt, hahaind ca niste smecheri de cartier prin codrii francezi.

Nu pot incheia fara sa ma gandesc ca, inca o data, eu si Cristian Tudor Popescu am vazut fiecare alt film. Ce am vazut eu n-are legatura cu cronica lui. Absolut nici o legatura. Fiecare a vazut si a scris despre cu totul alt film. O fi si asta farmecul cinematografului. In ce ma priveste, e a doua ora cand impresiile lui CTP cad ca bata-n balta. Data trecuta a fost la ”Restul e tacere”, un film pe care l-am vazut cand i-am citit cronica entuziasta. Imi pare rau ca nu mi-am notat, scena cu scena, deceptia fata de contradictia flagranta intre ce citisem si ce vedeam pe ecran. Ar merita poate efortul de a-l revedea numai pentru a verifica acest paralelism deplin de opinii.

Napoleon

Categoria ”Pierdere de vreme”. Ma refer la mini-seria din 2002, in 4 parti. Dupa primele 2 am cedat. Cine nu are habar de istorie ramane cu impresia ca Napoleon a fost un gainar vanitos si intrigant, care s-a invartit prin fumul unor tunuri ratacite in niste scene de lupta rarisime si penibile. Christian Clavier, interpretul rolului principal, e cunoscut pentru ca l-a jucat pe Asterix. Intre cele doua personaje e o distanta pe care n-o poate depasi.

Isabella Rossellini creeaza o Josephine extrem de enervanta, Depardieu apare ocazional intr-un rol secundar, John Malkovich e neconvingator ca un incepator in rolul lui Talleyrand, iar romanca Alexandra Maria Lara – fara subiectivism – impresioneaza prin frumusete in rolul contesei Maria Walewska.

Scenariu slab, fara cap, fara coada, cu insistenta pe detalii insignifiante, care nu reusesc sa ofere decat caricatura unui mare personaj. Interpreti fara vlaga, cu replici blazate, de teatru de provincie. Scenele de lupta mi-au amintit, ca mai intotdeauna cand vad cate un film istoric recent, cat de mare regizor e Sergiu Nicolaescu – cel la auzul numelui caruia zambeste ironic, in tara, orice imbecil cu pretentii de dastept.

Masina de ucis

Categoria ”Esential”. Pedeapsa cu moartea a fost abolita in Franta in 1981. Era ultima tara din Comunitatea Europeana care renunta. Ultima executie avusese loc in 1977. Una din explicatiile mentinerii sale atat de mult timp este dominatia dreptei in viata politica franceza in perioasa asa-numita a republicii gaulliste (1958-1981). Chiar si in ajunul abolirii, 63% dintre francezi erau inca in favoarea mentinerii pedepsei capitale.

”Deux hommes dans la ville” a fost realizat in 1973 si a fost unul din filmele ce au contribuit la intensificarea curentului impotriva pedepsei cu moartea.

E al treilea si ultimul film in care Jean Gabin si Alain Delon joaca impreuna, formand unul din cele mai puternice tandemuri din istoria cinematografului. Cei doi se completeaza extraordinar, aici in ipostaza patern-filiala. La randul sau, Gerard Depardieu, intr-una din primele sale aparitii, se descurca bine in rol secundar.

E povestea, alert si emotionant spusa, a unui tanar spargator de banci (Alain Delon), eliberat inainte de termen, ajutat de un ofiter specializat in reeducare (Jean Gabin) sa se reintegreze in societate. Moartea subita a sotiei, vizitele nedorite ale prietenilor de odinioara si, in cele din urma, obsesia unui inspector fanatic in a demonstra ca un hot ramane hot sunt provocarile care ii zdruncina efortul de a-si construi o noua viata.

Excelent jocul lui Delon in ipostaza condamnatului la moarte.

French Kiss

Categoria ”Ce dragut!”. Are un inceput pe gustul celor care se tem de avioane. Meg Ryan, in rolul unei americane aspirante la cetatenia canadiana, pleaca la Paris sa-si recucereasca logodnicul pierdut in bratele unei frantuzoaice. Kevin Kline, un actor necunoscut, in rolul unui smecheras francez mustacios, ajunge, in cele din urma, sa-ti fie simpatic. Ii leaga un colier. Apoi, o poveste de dragoste. E si Jean Reno pe acolo, intr-un rol secundar.

Hello world!

Eu sunt Bubu, ea e Bobo. Cred ca nu mai trebuie sa va spun ca ne-am gasit si ca e o poveste serioasa.